Pentru cei mai mulți dintre noi, o relație bună cu muntele înseamnă să mai ajungem pe acolo într-un weekend. Manuc Bei avea o abordare ceva mai ambițioasă: cumpăra munți.
În monografia dedicată lui Manuc, istoricul Ștefan Ionescu consemnează o tranzacție din 16 iunie 1811: cumpărarea munților Clăbucetul și Piscul Câinelui de la serdarul Nicolae Diamandi. Același autor amintește și achiziția unor proprietăți montane de la Constantin Dudescu, între Sinaia și Predeal. [1]
Numele pe care îl asociem cu un han din București ajunge, astfel, pe Valea Prahovei. Pentru cine își alege des weekendurile uitându-se la o hartă a munților, e un detaliu care merită o oprire.
Manuc era un negustor armean implicat și în diplomație. Proprietățile montane făceau parte din averea sa, iar povestea lui depășea cu mult curtea hanului care îi poartă numele. [1, 2]
Legătura aceasta ne schimbă puțin perspectiva. Când privești o clădire veche, vezi de obicei ce a rămas în locul acela. Un nume, o poartă, o curte în care poți intra. Aici, urmărind numele, ajungi până la munți. Parcă merită să ridici ochii din meniu.
Hanul însuși făcea parte din viața călătorilor. Curtea primea căruțe și trăsuri, parterul avea prăvălii și odăi, iar la etaj se găseau camere de închiriat. În același loc se întâlneau negoțul și nevoia de popas. [2]
Unul dintre cei care l-au descris a fost francezul Jean Alexandre Vaillant, care îl numea un „imens caravanserai”. Același Vaillant a lăsat o relatare amănunțită a unei excursii în Bucegi din iulie 1839. Îl însoțeau slugerul Angelescu și călăuzele Ion Puiu și Stoica Vodă. [2, 3]
Mihai Haret a revenit asupra călătoriei într-un studiu publicat în 1915. În paginile lui apar popasuri la stâne, porțiuni parcurse călare, întâlniri cu ciobani și găzduirea de la schitul Peștera. Relatările lui Vaillant ne oferă astfel o legătură între hanul bucureștean și Bucegi. [2, 3]
Dincolo de date, asta ne atrage la poveste: felul în care un loc te trimite spre altul. Pleci de la un nume pe care îl știi din oraș și găsești oameni care cumpărau munți sau îi străbăteau cu mult înaintea excursiilor noastre.
În PMCF, suntem obișnuiți să alegem locurile și pentru ce putem trăi acolo împreună. O drumeție, o seară cu prietenii, o masă la care rămânem mai mult decât plănuiserăm. Uneori, o poveste descoperită pe drum ne dă și un subiect bun de conversație.
Așa că data viitoare când ajungi la Hanul lui Manuc, ai ceva de pus pe masă înainte să vină mâncarea: în 1811, omul din spatele numelui cumpăra Clăbucetul și Piscul Câinelui. [1]
Noi încă negociem cine vine în weekend.